De reflectat asupra...
TERAPIA DESTINULUI de Vasile Andru
(citate)
Nimeni nu moare de moarte bună, ci de cumul de erori. Omul este făcut pentru realizare şi longevitate. El este programat natural pentru o viaţă de peste 100 de ani; capacitatea celulelor de a se multiplica s-ar epuiza spre 120 de ani! Dar omul ratează aceste premise cantitative şi calitative ale fiinţei. El trăieşte puţin, adică sub programul său natural. El nu ştie să-şi dezvăluie calităţile de excepţie. Însumarea erorilor mici şi mari, de fiecare zi, scurtează viaţa şi o întunecă.
Pentru mulţi, viaţa este un cumul de erori. Erori neştiute, în aparenţă banale, cum ar fi eroarea de a fi mâhnit, care este o agresiune împotriva ta însuţi şi care îţi înjumătăţeşte puterile. Sau conflictele cu sine, cu semenul, cu spaţiul, cu sacrul – şi toate ne strică viaţa. Prin cumul, erorile fac o cifră mare şi omul moare înainte de vreme sau decade înainte de a muri.
Spunem: norocul are forma minţii. Dar mintea ce formă are? Ea are forma chipurilor pe care le evocăm. Operaţiunea cu chipuri ne menţine în mecanica gândirii. Recunoştinţa este o forma care te înrudeşte cu zeii. Dacă dai minţii forme bune, ritmic şi stăruitor, atragi circumstanţe favorabile ţie.
Omul este curios de destin, pentru că el trăieşte marcat de perspectiva morţii. Binele şi răul resimţite ca destin se articulează în trăitul nostru din perspectiva morţii de care suntem însemnaţi.
Suntem atât de departe de perfecţiune!, zice înţeleptul.
Mai precis suntem departe de noi înşine, căci perfecţiunea ta eşti tu însuţi – tu cel ascuns şi cel distorsionat de agitaţie, de mânie, de spaime, de dorinţe.
Chipul este un sentiment solidificat spre a fi văzut. O stare de suflet solidificată. Personalitatea este un sistem coerent de măşti: straturi peste esenţă, ascunzând-o sau revelând-o. Orice mască conţine umbra sufletului. Sufletul are tendinţa să ţâşnească prin mască, să îi imprime nişte reflexe speciale, nişte răsunete. Transparenţa este maximum de acord între suflet şi mască. Viaţa cunoscută prin om este o legătură de măşti. Luneci la tot paslu; de la om la mască. De la esenţă la chipul sub care ea se ascunde. Ochiul vede o mască, nu un om. A fi avertizat despre aceasta înseamnă a şti că omul din faţa ta este mai mult decât se vede. Omul nu se reduce la ce se vede.
La prima vedere, un om ţi se arată nu cum este în realitate, ci cum îl construieşte spontan fantezia ta. Iar fantezia ta îl introduce în nişte clişee formale. Să iei cunoştinţă de aceasta. Să iei cunoştinţă că tu nu receptezi, ci fantazezi. Ai în faţa ta un necunoscut. Observă cum imaginaţia ta l-a şi înscris într-o categorie. Imaginaţia nu are responsabilitate. Prima întâmpinare a unui om este vicioasă, viciată şi iresponsabilă. Fantezia îi aplică un şablon ludic sau angoasant, în funcţie de starea ta: relaxată sau stresată. Relaţia umană , la prima vedere, se reduce la un montaj de clişee. Oamenii stabilesc legături fragile, ca de la fantezie la fantezie. Iei cunoştinţă de lucrul fanteziei şi scapi de prima mască. Este nu atât masca sub care se ascunde partenerul, cât masca sub care îl îngropi tu: masca propriei tale neputinţe de a vedea altceva decât forme. Chipurile stimulează închipuirea. Priveşte-ţi semenul în ochi. cu nevoia de a descoperi. Priveşte cu căldura care te duce la descoperire. Suspendă o clipă mecanica fantazării şi a proiecţiei psihice şi spune: Descopăr că tu eşti astfel! Continuă să priveşti cu nevoia de a descoperi: intuiţia va intra în lucru. Empatia te va transpune în pielea celuilalt, vei trăi o clipă viaţa altuia.
Sufletul străbate toate ţesurturile, cautând structurile cele mai mobile prin care să se exprime. Cea mai mobilă structură este vidul.
Formele (măştile) se nasc din ritmurile cu care se emite o informţie universală. Ritmul este un aspect al timpului. Ritmurile aranjează forme. Formele sunt timp îngheţat.
Gândul omului influenţează formele. Masca nu este un obstacol, ci un cod. Pe chipul nostru se înscriu semne din caracter, dar codificat...
Dragostea, muzica şi tăcerea desfiinţează măştile.
Agitaţia este imperfecţiunea. Oprirea agitaţiei însemnă oprirea imperfecţiunii. Perfecţiunea se alflă în tine. Este pe măsura ta!
Omul a apărut din setea cosmosului de a se cunoaşte pe el însuşi, de a se povesti pe el însuşi.
S-a constatat că oamenii cu multă carte şi studii superioare au viaţa mai lungă decât cei rudimentari. Adică exerciţiul minţii dă longevitate. În acelaşi timp ei sunt mai predispuşi la boli mintale, la dizarmonii psihice. Sunt mai fragili psihic, mai vulnerabili.
Somnul atestă cosmicitatea noastră. Numai trezia restabileşte firea.
Înţelesurile mari sunt o experienţă care şterge nevoia infantilă de răspunsuri care cer mereu alte răspunsuri.
Omul se naşte cu o singură frică: frica de zgomote. Restul spaimelor sunt achiziţionate, nu sunt înnăscute. Totul este achiziţionat: frica de întuneric, de înălţime, de dragoste (chipridofobie), de înnoire, de stafii, de străini, etc. Ducem multe impurităţi sau poveri. Povara culpei. De la culpa (inconştientă mai totdeauna) moştenită, până la culpa înnăscută din agresiunea ta cotidiană (agresiune verbală, gestuală) şi până la culpe speciale: culpa imaginară, sau sindromul de culpabilitate al supravieţuitorului, al avantajului...
Dar către cine să facă daruri omul modern? Egoismul înfloreşte pentru că omul modern nu are unde pune darul său. Nimeni nu îi arată limpede cui să sacrifice, cui să dăruiască...
O educaţie a sacrificiului urcă pragul de toleranţă la frustrare. În viaţă câştigi mult dacă eşti pregătit să pierzi. Când pierderea ţi se pare o restituire, câştigul ţi se va părea un dar.
Nu există pierdere, ci numai orgoliu.
Nu există pierdere, ci numai orgoliu.
Bucuria de a da, de a te deposeda dăruind, îţi face suportabilă această lume a deposedaţilor.
Dacă femeile ar fi mai îndrăzneţe, nici un bărbat nu ar atinge desăvârşirea.
Admiraţia este o formă de a revendica. Starea de maximă linişte ar fi să vezi că trupul opus este locul de unde izvorăşte trupul propriu. Comuniunea este starea de unde încetează admiraţia.
Cine nu se roagă se teme de păcat.
Desfrâul este un exces vital. Tot ce este excesiv accelerează mersul spre moarte.
Bărbaţii sunt singuratici din lux, femeile din jertfă. Tu transformă singurătatea ta în lucrare şi astfel suferinţa va înceta.
Pariul cu veşnicia făcut pe trup şi pe inimă ascunde neliniştea şi nesiguranţa omului.
În trupul fizic sunt în egală măsură exprimate premisele dezastrului şi ale veşniciei.
Sunt trei zone în care se construieşte destinul: capul, gâtul şi sexul. Acestea sunt zonele răspunzătoare de destin. De aici vine şi stricarea dar şi îndepărtarea. Războiul gurii: cuvintele dau formă şi direcţie minţii. Paza vorbirii este paza sorţii. Războiul capului este paza gândurilor. Omul este ceea ce gândeşte. Războiul sexului: paza poftelor trupeşti, disciplina.
Acuplarea fără spiritualizare este o satisfacere egoistă, aşadar auto-erotism mascat.
Barajele sexuale sunt pudoarea şi dezgustul. Pudoarea domoleşte năvala, dezgustul prilejuieşte învăţătura. Toate relaţiile încep prin pudoare şi, dacă nu sunt moderate, toate se termină în dezgust. Ca orice obstacol, barajul are rolul de a ne face să descoperim valoarea persoanei. Obstacolul care nu se transformă în şansă este zadarnic
Tot ce are obiect e iubire de sine.
Numai în extaz instinctele se împacă cu trupul. Instinctele sunt de la Dumnezeu, dar numai în extaz ele încetează răzvrătirea lor împotriva creatorului suprem.
Înlocuieşte pe nu pot prin pot. În loc de sunt obosit să spui trupul meu are nevoie de refacere naturală şi simte bucuria refacerii. În loc de sunt sfârşit să spui urmează un nou început. Câte cuvinte pozitive vei folosi, atâta energie vei stârni în tine. Cuvântul este releul energetic.
Nu există vorbe goale decât dacă duhul tău e absent şi gol.
Dar trupul este supus căderii. Instinctele ne expun căderii, prin excese şi plăceri.
Răul de care îţi tot aduci aminte este un rău hrănit, dublat, triplat.
Am venit pe lume cu mâna goală, şi tot aşa voi pleca. Tot ce posed este un dar! Aminteşte-ţi aceasta cu un surâs. Şi pofta de obiecte se va micşora. Să-ţi spui Sunt liber faţă de pofte!
Nu te jeli de dezavantaje şi obstacole. Toate avantajele s-au născut din dezavantaje şi haosul este părintele armoniei.
REUŞITA ÎN VIAŢĂ ESTE O PĂRERE. DAR E O PĂRERE TRANSFORMATĂ ÎN HOTĂRÂRE.
Mintea are forma obiectului evocat sau privit, are formă frumoasă sau urâtă, în funcţie de hrana care o vei da ochiului sau gândului. Dă-i forme consistente, este în puterea ta. Evită oamenii plângăcioşi. Mintea care rumegă un necaz are forma necazului. Mintea care evocă un chip sau un obiect luminos, are o formă luminoasă. se zice: Norocul calcă pe urma minţii.
Salvarea este personală. Căderea/prăbuşirea este colectivă, dar salvarea este individuală. Cădem împreună, dar ne ridicăm singuri.
A realiza perfecţiunea înseamnă a lua cunoştinţă de propria ta perfecţiune latentă. Înseamnă a te trezi la perfecţiune. Priveşte strada, oamenii. Ei ignoră, sau uită că fac parte dintr-o ordine cosmică; de aceea ei trăiesc ca şi când nu ar face parte din ordinea cosmică. Neştiind că sunt frumoşi, ei se poartă ca şi cum nu ar fi frumoşi. Neştiind că sunt perfecţi, ei se poartă ca şi când ar fi imperfecţi. Priveşte-i cum ratează perfecţiunea lor, purtându-se ca şi când nu ar avea-o. Perfecţiunea nu se obţine: ea se dezvăluie. Tu o ai. Lucrează să o exprimi. Perfecţiunea se aseamănă cu tine când eşti deplin liniştit, stabil şi agreabil. Trupul este valoros prin perfecţiunea ta. Când atenţia este îndreptată pe ordinea trupului, nu trupul îl descoperi, ci te identifici cu ordinea.
Oamenii au tendinţa să complice. Ei fac una din două: ori renunţă, ori complică. Ei păstrează greu simplitatea. Simplitatea li se pare prea puţin sacră, prea puţin paranormală. Ei nu pot vedea decât un Dumnezeu complicat. Ei cred că desăvârşirea este complicată.
A fi perfect înseamnă să-ţi aduci aminte că eşti perfect. Trăieşte ca şi cum ai fi perfect.
Stabilitatea este imaginea ordinii. Corpul este ordine solidificată.
Somnul prefigurează perfecţiunea naturală. În somn toţi sunt perfecţi.
Stăruinţa este mai bună decât intensitatea.
Gândul are două tendinţe: agitaţia şi stagnarea. Când nu somnolează, el se agită, şi invers. Combustia agitaţiei: dorinţe, impulsuri agresive, banii, sexul, lăcomia de putere, rumegarea grijilor. Obsesia care nu trece şi care se încuibează în caracter se numeşte legare.
Mâinile sunt prelungirea minţii, a emisferelor cerebrale. Agitaţia minţii se oglindeşte în agitaţia mâinii. Linişteşte mâinile, priveşte-le cum se liniştesc şi atfel se va linişti şi mintea.
La ce vîrstă poţi produce o schimbare? La vârsta când te decizi să conştientizezi schimbarea.
Virtute înseamnă tărie. Nu confundaţi cu frica de păcat. Nici nu există păcat, există numai ignoranţă. Virtutea înseamnă tăierea ignoranţei. Când afli ce vrea natura cu noi, n-o mai contrariezi şi nu mai ai frică de păcat. Răul este ignoranşa. Rădăcina bolilor este ignoranţa. Nu microbii.
Munca nu este corvoadă, ci ofrandă. Cei ce privesc munca drept corvoadă şi familia drept obligaţie sunt pierduţi: ei se scârbesc de viaţă şi scârbesc şi pe alţii.
De ce divorţează oamenii? Pentru că alegerea partenerului a fost nevrotică. Există alegeri pe bază de rezonanţă psihică (extrem de rare) şi alegeri nevrotice (foarte frecvente). Ei şi-au întemeiat familia pe baza unei alegeri nevrotice, şi asta nu durează. Adică, ei proiectează pe partener trăsăturile unuia din părinţii săi, şi anume părintele care l-a înlănţuit, fie printr-o dragoste excesivă, fie prin respingere. Asta lasă un handicap afectiv fatal. În multe cazuri, deşi rău începute, cuplurile se rodează din mers, tolerând stridenţele, refulând suferinţa neadecvării. Jumătate din căminele care rezistă sunt cupluri-martir.
Ziua aceasta este un dar de la Dumnezeu, să o primesc ca atare!
Primul gând pozitiv: Astăzi este o zi bună. Formulează aceasta cu destindere, cu mintea sortită recunoştinţei. Norocul are forma minţii. Gândirea pozitivă atrage binele si creează împrejurări favorabile ţie. Precizează-ţi scopul, şi scopul va veni singur la tine.
Există zile nefaste? Există ore rele? Răspunsul poate fi formulat astfel: nu există înfrângere, ci numai orgoliu. Nu există pierderi, ci numai posesivitate. Nu există eşec, ci numai nerăbdare.
Lumea este o oglindă şi-ţi restituie chipul pe care i-l arăţi, spunea Sivananda. Dacă îţi arăţi chip posomorât, îţi restituie motive de posomorâre. Dacă-i arăţi chip senin, îţi restituie chip senin, îţi restituie seninătate şi realizare.
La ieşirea din casă, la coborârea în stradă, controlează-ţi expresia feţei. să nu aibă nici urmă de încruntare. Oricâte griji şi preocupări ai între pereţii casei, între oameni descreţeşteţi fruntea şi construieşte-ţi un chip senin, destins. chipul tău programează lumea cu nuanţe afective. Tu eşti un programatot inconştient al lumii. Mereu funcţionează între tine şi alţii, hipnoza spontană, neştiută, dar puternică. Oamenii se sugestionează tacit, prin chip, atitudine, culori, aşteptări. aminteşte-şi de trei ori aceasta; să-ţi spui: Chipul meu senin îmbunătăţeşte aura corpului meu şi aura celor pe lângă care trec. Un om îmbunătăţit are efect pozitiv, prin simpla lui prezenţă, asupra a 100 de oameni. Pe stradă, în metrou, în autobuz, la birou, toţi vor primi, dinspre tine, fără să ştie, un program pozitiv. Tu însuţi vei resimţi pozitiv reflexul acestui program, căci lumea este o oglindă.
Motivul stresului este întotdeauna lăuntric, nu din afara ta. Stresul nu-i o înfrângere obiectivă, ci o auto-înfrângere.
conflictul cu timpul este în realitate un conflict cu tine însuţi. Impresia de lipsă de timp provine întotdeauna din lipsă de bucurie şi de eficienţă. Găseşte mulţumirea şi vei găsi timpul.
Nu există adversari, ci doar victime ale propriei lor dizarmonii.
Dacă eşti singur, fă din singurătate un privilegiu, o şansă: şansa de a nu depinde de nimeni, şansa de a spori; căci orice sporire, orice invocare a bunei sorţi, cere singurătate.
Cea mai bună iertare este să faci binele. să trimiţi un gând bun către cel iertat. repetă fraza: Mă eliberez iertând, mă dezleg, sunt uşor. ca şi cum iertând, despovărezi o greutate din tine. Adevărata iertare este să faci un dar celui iertat. Este momentul ofrandei. Dăruieşte ca să ierţi.
Când ai o maladie, să repeţi în starea de somnolenţă, până adormi, o propoziţie ca aceasta: Mă simt din ce în ce mai bine...pe zi ce trece... şi din toate punctele de vedere. Repetă calm, până adormi. Repetă 21 de nopţi la rând.
Dacă prelungeşti o mâhnire, te programezi cu o nouă mâhnire. Stopează această tendinţă, amintşte-ţi că eşecul este doar o faţă a nerăbdării tale şi a orgoliului tău.
Dacă mâine trebuie să dai un răspuns important, dacă se cere să iei o hotărâre mare, este bine să nu te frămânţi cum vei rezolva. E bine să nu întorci problema pe toate părţile. Ci doar, cu detaşare, să rosteşti calm: Eu iau decizii bune. Eu iau decizii bune. fără să gândeşti care decizie anume. repetă mai multe seri la rând, pentru a întări mintea, detaşat, având ca premisă sigură că în minte se găsesc toate datele problemei. Pentru orice altfel de sugestie, foloseşte timpul prezent, indicativ prezent (inconştientul omului nu cunoaşte alte tipuri).
Cum să mă desăvârşesc?
Poartă-te ca şi când ai fi desăvârşit. Te porţi astfel şi eşti astfel!
Omul adevărat nu e lacom... Nici pasiv: el face ce trebuie să facă. Vrea mult, se mulţumeşte cu ce vine.
Viaţa nu e nici lungă, nici scurtă, ea este făcută exact să fie umplută cu ceea ce desăvârşim. Misiunea unui om nu s-a terminat cât el este în viaţă.
Tot ce omul dobândeşte este un dar. Tot ce pierde este o restituire.
Să nu dispreţuiţi oamenii. Niciodată să nu osândiţi. Ci să vă feriţi de personalitatea lor deviantă, negativă şi să o fructificaţi pe cea bună, pe care se poate conta. Oamenii care au mai multe personalităţi în ei nu sunt stăpâni pe sine.
Starea de mulţumire se bazează pe înţelegere. Inteligenţa este mulţumirea.
De pildă, a cunoaşte că există ritmuri – şi la bărbat şi la femeie – nişte ritmuri ale afectelor. La femeie căldura mege pe o dinamică descreştere – creştere; la bărbat merge pe dinamica fugă – revenire. Deci din când în când bărbatul îşi împrospătează puterea afectelor prin fugă (la T.V., la somn, la o partidă de table, la pescuit, etc.). Femeia nu fuge. Ea creşte, îmbrăţişează, mistuie; apoi scade, rejectează, ocărăşte. Inţelegând, în primul rând se tace, nu se fac obiecţii, nu se amplifică răul prin revendicări sau imputări. Când un bărbat revendică de la femeie căldură, el amplifică răul. Din moment ce ea atunci nu o are, ea însăşi se simte frustrată şi în impas. aşadar, nu luaţi niciodată decizii pe o curbă de descreştere, pe o curbă de fugă.
Dacă nu eşti mulţumit, nu poţi fi treaz. Oamenii nemulţumiţi sunt îngustaţi la minte. Nemulţumirea îngustează conştientul. Nemulţumirea şi melancolia sunt boli.
Singurătatea este un exerciţiu spiritual. Este un lucru extraordinar. Te aproprie de Dumnezeu. Şi invers: cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu. cu atât eşti mai singur, spunea Leon Bloy.
Singurătatea ca un exerciţiu spiritual duce la expulzarea egoismului. Pe noi ne doare singurătatea pentru că Egoul vrea să asuprească pe cineva; vrea să fie cu cineva, să fie protejat sau să protejeze... Noi vrem să fim valorizaţi. Partenerul ne valorizează sau ne protejează, una din două.
Numai în singurătate se poate progresa şi se poate atinge dragostea de toată creaţiunea.
Starea de mulţumire este semnalul de control că exprimi viaţa ta. Mulţumirea este ea însăşi exprimare, acţiune.
Măsura. excesele sunt aspecte ale fricii de dispariţie. Orice exces ascunde o spaimă. Orice moderaţie înseamnă spaimă învinsă, adică longevitate.
Singurătatea este adversarul vieţii. Este sursă de nemulţumire. Este sursă de nesiguranţă. Celibatarii trăiesc mai puţin decât cei cu familie. Însinguraţii sunt expuşi decăderii. dar pentru omul superior singurătatea este o şansă: şansa perfecţionării. Nu te poţi perfecţiona decât în singurătate. În singurătate, dar nu rupţi de omenire. Singurătatea este bine lucrătoare numai când ai descoperit sentimentul apartenenţei la omenire. Adică atunci când ai scăpat de apăsările ego-ului. arta este terapie exact din acest motiv: când o priveşti sau când o faci îţi neutralizează ego-ul şi îţi dă sentimentul apartenenţei la omenire, adică te scoate din singurătate.
Dacă în substanţa clipei ai reuşit să surprinzi eternitatea, dobândeşti sentimentul învingerii morţii. Ori, a surprinde veşnicia în clipă îţi revelează nelimitarea. Aceasta presupune a stabili o nouă relaţie cu timpul.
Starea de iluzionare falsifică viaţa. Trăim suprasaturaţi de iluzii.
Nu fă un lucru în locul celuilalt. Nu împrumuta de la ziua de mâine ceea ce nu ai în ziua de azi. În ziua aceasta tu vrei să iei o hotărâre. Tu vrei să schimbi viaţa ta. Tu ai simţit că eşti altul
Amintirile nu sunt memorie. ci sunt ego infantil. Grijile sunt ego agresiv.
Când eşti în mişcare, concentrează-te asupra mişcării. Şi aceasta este linişte.
Când eşti singur, concentrează-te asupra vieţii, şi vei vedea că nu eşti singur.
Concentrează-te pe ziua de acum. Nu pe ceea ce urmează. Ceea ce urmează este dorinţa ta, sau frica ta. Nu te concentra pe dorinţe sau frică.
În clipa aceasta nimic nu este urmat de nimic. Totul este acum.
Dragostea este modul cel mai puternic de împotrivire la moarte. Aşteptarea şi pânda dragostei naşte orbire, exaltare, violenţă, erotism: toate extremele vieţii.
Pentru marea masă a oamenilor, singura relaţie cu veşnicia este dragostea. După cum singura lor iluminare este vecinătatea morţii. Dragostea împlinită îţi poate corecta relaţia cu moartea sau te poate sorti morţii. Aşteptarea dragostei este strălucirea omului biologic: este pactul său carnal cu viaţa veşnică. Cei care trăiesc corect aşteptarea dragostei au parte de viaţă. Iar satisfacerea dragostei fizice îi arată omului punctul de articulare a vieţii la moarte. În apogeu, în orgasm, se află un eşantion total: locul în care viaţă şi moarte sunt una.
În dragostea fizică, dragostea marcată de spaima speţei, există o distanţă între subiect şi obiect. Cât timp dragostea este obiect, adică ceva separat de tine, este prilej de tristeţe şi tânjire. Posesiunea nu umple golul sufletului, ci îl măreşte. În dragostea-posesiune, obiectul şi subiectul sunt distincte. Subiectul iubeşte obiectul dragostei. Bărbatul iubeşte femeia, care e obiectul dragostei. Şi astfel dragostea lui e în realitate dragoste de sine.
Combustibilul suferinţei este ego-ul, sunt dorinţele. Câtă vreme te identifici cu corpul fizic, vei cunoaşte durerea. Omul se identifică mereu cu trupul fizic: el crede că el este el. Iluzia şi obsesia personalităşii este o identificare cu corpul fizic.
A reuşi să convieţuieşti cu suferinţa ta: asta nu se învaţă, ci este un răspuns natural al fiinţei noastre, dată nouă spre a supravieţui. Excesul autorităţii este compensaţia lipsei de tandreţe...
Copilul plânge pentru că vrea hrană şi atenţie, deci vrea ceva din exterior. Aceasta-i suferinţa: dependenţa de exteriorul tău. Caută sprijin în cele lăuntrice, cere insistent ceva lăuntrului tău. Plângi, dar numai după acest interior sufletesc.
Definiţia omului este: fiinţă înzestrată cu raţiune şi supusă căderii.
Singurătatea nu serveşte decât celor evoluaţi.
Toate scopurile sunt carnale, limitate. Cea mai bună lucrare este aceea fără scop. Caută calea, dar mai bine nu căuta nimic; calea este sub tălpi.
Subscribe to:
Posts (Atom)